Wednesday, August 4, 2010

the white darkness



13 comments:

  1. Nu ştiu exact cum să o privesc. Ca pe o dualitate a propriei fiinţe care are o faţă de înger şi una de demon? Varianta cu poarta mi-a placut mai mult, pt că avea o portiţă de scăpare, şi prin care nu putea trece decât una dintre cele două personaje. Adică acel „liber arbitru“ despre care Nietzsche zicea că nu este altceva decât "un artificiu pervers al teologilor".

    ReplyDelete
  2. În lumea mea, dualitate a propriei fiinţe presupune opoziţie,rezistenţă. Faţă în faţă, contracronometru către punctul de echilibru.
    Probabil că Mihaela are dreptate, că a identificat corect intenţia autorului.
    Eu însă, cu gîndirea mea nătîngă, croiesc altă poveste:
    - Iată-mă Doamne, albă şi curată în faţa ta... am venit la judecată pentru o răsplată dreaptă, ce îmi dai?
    - O certitudine. Singura din lume. Nu o vezi pentru că nu priveşti în direcţia bună. Răspunsul e în trecut. Priveşte în urmă!
    :-))

    ReplyDelete
  3. Variante ar fi o grămadă. Depinde de unghiul din care priveşte fiecare.
    Deşi duce cu gândul la ceva biblic, mie nu-mi place să văd lucrurile aşa. Cum ar fi ideea de înger şi demon abiblici? Adică un fel de "pas de deux" dansat cu propria persoană. Albul şi negrul, îngerul şi demonul, trecutul şi prezentul, sincronizaţi într-un duet miraculos, care-l lasă mut până şi pe coregraf. Coregraful primeşte aplauzele.
    Dar dacă "pas de deux"-ul este unul împiedicat? Poate că abia atunci devine desăvârşit, tot aşa cum perfecţiunea constă din micile imperfecţiuni. Dar cine mai primeşte aplauzele?

    ReplyDelete
  4. Bravos, Mihaela! Elegantă şi credibilă dizertaţia ta!
    Apropos de variante şi unghiul din care priveşte fiecare: tu ai observat unghiul privirii mortăciunii? Egzact, aşa e, se uită fix la popoul modelinei!!! Acest tip de supraveghere poate schimba radical mesajul imaginii... :-))
    Dacă încape ceva timp în ziua mea de mîine, revin cu o replică mai pertinentă, aproape pertinentă sau chiar pertinentă.
    Să aveţi o seară bună!

    ReplyDelete
  5. Anonim: şi pasărea tot cu privirea pe fund se asortează: ea ţine tot de Eros.

    ReplyDelete
  6. Nu se mai poate comenta? Horhhe, s-a strîcat blogu!

    ReplyDelete
  7. ”Cum ar fi ideea de îngeri şi demoni abiblici?”
    Uite, gîndul ăsta mi-a pus mintea pe jar şi mi-a stricat puţinul somn de noapte.
    ”Îngerul şi demonul – trecut şi prezent sincronizaţi într-un duet miraculos”
    Fără voie am alăturat cele două afirmaţii şi le-am dat valoare de adevăr, apoi am început să construiesc un context în care să suprapun două planuri esenţiale: celestul oniric şi pămîntescul empiric.
    Astfel:
    Demonii – Biblic, demonii sunt îngeri decăzuţi. Sunt îngerii care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi care au fost aruncaţi, drept pedeapsă PE PĂMÎNT. Şi care plătesc pentru păcatul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Duhuri necurate ce bîntuie pămîntul sunt. Hm, îngeri decăzuţi, aruncaţi pe pămînt? Ring a bell? Demonii suntem NOI, cei ce am fost legaţi de pămînt ca osîndă pentru răzvrătire, duhuri necurate. Duhuri necurate pentru că suntem finţe ludice şi ne lăsăm pradă beţiei simţurilor pe un pămînt unde Dumnezeu e mort, aşa cum spune Nietzche.
    Care arată însă demonul biblic? Păi demonii sunt îngeri nu? Biblic, îngerii sunt fiinţe extrem de frumoase, iar demonii la rîndul lor sunt foarte frumoşi, aşa ca noi. E normal să fie frumoşi pentru că rolul lor biblic este de a corupe, de a îndepărta de cele biblice. Într-o civilizaţie care preslăveşte frumuseţea fizică e normal să te laşi atras de corupători frumoşi, să nu te laşi îndemnat de demonii monştri. Demonul biblic nu e monstru, nu arată ca mascota lui Iron Maiden. (Pentru că a venit vorba de corupere, sper că ne vedem diseară la locul cel de pierzanie).
    Nu vreau să lungesc inutil raţionamentul. Singura legătură dintre demoni şi biblie este sorgintea lor îngerească. Noi suntem demonii şi suntem îngeri abiblici.

    Îngerii – Oastea lui Dumnezeu, cei care înfăptuiesc lucrările Domnului. Care nu s-au răzvrătit. Biblic, ei sunt frumoşi, dar NU AU TRUP PĂMÎNTESC. Asta ar fi singura diferenţă între ei şi demonii care, potrivit celor mai sus arătate au trup pămîntesc.

    Moartea – Biblic Moartea este un înger al Domnului. Presupun că nu al Diavolului pentru că ascultă de Dumnezeu. Un înger frumos, ca orice înger. Rolul ei e de a te călăuzi dincolo, de a te ajuta, măi demone, măi, să te întorci în Împărăţia lui Dumnezeu. Am impresia, nu şi certitudinea, că între timp a fost mistificată moartea: a ajuns o dare de seamă, o pedeapsă nicidecum o izbăvire. Ciudat, dacă Îngerii sunt destinaţi facerii necondiţionate de bine şi a impunerii vrerii Domnului pe pămînt, dar moartea e trimisă ca pedeapsă.
    Mă rog, ideea e că Moarte e înger, nu demon.

    Acum, ca să conchid, îngerii îmbrăcaţi în alb, demonii cu chip monstruos şi moartea cu glugă (şi coasă) nu respectă indicaţiile biblice, ci, dimpotrivă sunt ”abiblici” aşa cum ai formulat tu. Sunt un clişeu, un tribut plătit deopotrivă artei egleziastice (cenzurate) şi filmelor americane de 2 bani.

    Îngerii sunt trecutul şi demonii prezentul – deştept ai grăit! Îi desparte doar o răzvrătire, o întrebare!

    O întrebare am şi eu: ”coregraful” despre care faci vorbire e Dumnezeu?
    Atît. Aşa grăit- Zarathustra, Mihaela, măi, măi! Că mult mi-ai încins mintea şi limba cu gîndurile tale despre îngeri şi demoni....

    ReplyDelete
  8. Ptiii, asta e o lecţie de religie? E o legendă, nu? Şi dacă da, legendele nu sunt neapărat adevărate, nu-i aşa?
    Îngeri şi demoni abiblici, adică goliţi de ORICE context religios. Era un exerciţiu de imaginaţie. Ideea de „pas de deux“ între ingerul şi demonul propriei fiinţe, cu roluri interşanjabile, unde coregraful e „Eul“ care primeşte apluazele dacă cei doi se sincronizează. Dacă nu, atunci trebuie să inventeze o piruetă ceva pentru a umple
    „nesincronizarea“.
    „Moartea este un înger al Domnului. Presupun că nu al Diavolului pentru că ascultă de Dumnezeu“- asta aproape mă scoate din ţâţâni. Şi atunci prefer să cred că Dzeu e mort, decât să cred că nu e bun.

    ReplyDelete
  9. Nu e lecţie de religie. N-am nici competenţe nici afinităţi speciale pentru domeniul ăsta. Nici legendă. Am încercat un raţionament. Nu obligatoriu corect. Undeva m-am poticnit, ştiu că ceva lipseşte, dar nu ştiu ce anume şi de unde.
    Eu mă limitasem să fac o delimitare înte biblic şi religios. Nu cred că îngerii şi demonii pot fi goliţi de conotaţiile religioase. Sunt nişte noţiuni confiscate de religie.
    Am înţeles în schimb ce voiai să spui cu ”pas de deux”.
    Cît despre faptul că Moartea este un înger al Domnului, este o presupunere. O propunere. Nu are legătură Moartea cu bunătatea sau răutatea. Ea există şi munceşte. Apropos, dacă nu greşesc, dogma religioasă spune că în Ceasul de Apoi nu o să mai existe Moarte. Adică o scoate la pensie şeful ei, oricine ar fi şeful. Tot e o chestie optimistă, nu zici?

    ReplyDelete
  10. Cand sufletul meu m-a parasit ca o pasare, m-am prezentat in fata Domnului. Moartea astepta, calma si impasibila, stiind ca va invinge... Mai prozaic exprimat, fara elucubratii. Felicitari!!! De la cea cu cei 3 cai pe campul de langa Piatra, e prima care imi place atat de mult! E puternic mesajul, incredibil de puternic! Adanc si care te pune sa gandesti. Adica atinge scopul pe care eu cred ca il are arta.

    ReplyDelete